Placcs - uriaşul
Despre Placcs – piticul răutăcios trebuie ştiut că el nu s-a considerat deloc răutăcios. Din contră a fost foarte mulţumit cu persoana sa. Acum de exemplu stă in faţa oglinzii şi nu găseşte nimic de criticat.
– Aşa şi pe dincolo ticălos şi răutăcios ... – bombănea.
– La asta le stă capul. Ar putea să observe câtă grozăvie s-a adunat în mine. De exemplu corpul acesta uriaş, trăsăturile feţei. – A început chiar să se emoţioneze. – Ochii care sclipesc de deşteptăciune – Dintr-o dată a bătut nervos cu piciorul. – Dar nu, ăştia doar atâta ştiu să mă insulte, că eu sânt întotdeauna de vină, cu toate că este clar ca bună ziua, că de vină sânt ei! Odată şi odată le arăt eu! Şi gânditor şi-a plimbat privirea prin camera înghesuită de cutii şi lăzi pline de unelte.
– Fac să zicem ... o uriaşă... una mare... sau chiar mai mare... de ceva. Şi atunci se vor speria bine, o să mă considere cineva şi o să mă roage ei: Dragă Placcs, nu am ştiut, că esti aşa de mare! Repede a tras o ladă în faţa oglinzii, s-a urcat pe ea şi mândru cu pieptul tras şi-a privit chipul reflectat din oglindă.
– Eu am un suflet mare şi îi iert, deşi merită să nu le dau iertare. De ce să-i iert? Nu aud altceva de la ei decât: Du-te de aici, Placcs! Nu ne jucăm cu tine, Placcs! Ce ai făcut din nou, Placcs? Nu şi nu, nu mă va impresiona ruga lor. Voi fi de neclintit! A făcut puţin antrenament cu muşchii feţei. Şi-a dat seama din nou că este perfect ceea ce face el.
– Şi o să le spun că doar atunci le dau iertare, dacă vin şi î-mi spun: Te rugăm, Marele Placcs să ne ierţi! Şi a încercat să scoată fulgere din ochi spre oglindă, ce a ce nu i-a reuşit aproape deloc. A devenit din ce în ce mai agitat, în timp ce şi-a închipuit ideea de răzbunare. S-a întristat un pic pentru că planul răzbunarii încă nu-i s-a arătat.
Şi atunci s-a auzit soneria.
– Deja? – s-a mirat Placcs. – Deja vin să ceară iertare? Nici nu i-am speriat incă... Hm. Poate că totuşi îi voi ierta. A coborît de pe ladă şi a mişcat-o mai încolo, ca nu cumva cineva să creadă despre el că a stat pe o ladă în faţa oglinzii!
– Dar ce chestie – mormăia. Cum î-şi permit să mă tulbure pe teritoriul meu?
– Au acolo loc destul în Cerbengócia să se mulţumească cu acela! Nici ei nu m-au lăsat la ei, eu de ce să-i las la mine? Nici aici nu pot fi liniştit din cauza lor? Chiar şi aici terbuie să aud: Vai, Placcs, nu e voie!? Cum crezi tu! Ce fel de lucru este acesta! Ce ai făcut din nou?
Iar l-a apucat mânia.
– De fapt nici nu am făcut nimic. Dar vă arăt eu! O să-l priviţi pe Marele Placcs! Ia uitaţi-vă... Şi mânios a pornit spre uşă făcând mare gălăgie ca un leu furios (se gîndea el)...
– "Nu – totuşi nu leu, el cum să dechidă uşa? Mai bine să fie un elefant turbat, care cu trompa trage uşa puternic de la clanţă..." A tras puternic uşa dar uşa a căzut din ţîţîni chiar pe el. De mult a vrut s-o repare, dar a uitat de ea. "Ei sânt de vină şi pentru asta – s-a gândit amarnic. – Ca să mă batjocorească şi mai bine!" S-a sculat de sub uşă şi s-a uitat nervos spre intrare a văzut doar o figură stranie necunoscută.
– Dar tu cine eşti? – a întrebat ca de obicei Apariţia Stranie. Şi apoi, ca să nu fie nevoit să audă un nume incredibil de lung repede a adăugat:
– Tu eşti piticul hain?
Faţa lui Placcs s-a întunecat.
– De ce te interesează? – a răspuns "politicos", cum avea el obiceiul.
Apariţia Stranie s-a oprit o secundă, dar nu a vrut să plece fără să pună întrebarea ei bine cunoscută.
– Dragul meu "De ce te interesează" eu sânt Apariţia Stranie şi îţi îndeplinesc orice dorinţă. Ce doreşti?
– Să dispari! – spunea urâcios Placcs.
– Dorinţa să-ţi fie poruncă dragul meu "De ce te interesează" şi multumesc că m-ai scăpat de blestem! – şi a dispărut. Placcs a rămas aşa în uşă şi încetul cu încetul şi-a dat seama câte dorinţe ar fi putut avea. Acum ar fi fost prilejul să dea o lecţie celorlalţi, până când nu î-l imploară: Ai milă de noi, Marele Placcs!
Şi uita că au şi sosit ceilalţi, ca şi cum ar fi vrut să fie maliţioşi pe nereuşita lui! Placcs s-a întors repede să fugă în casă şi să închidă nervos uşa, dar datorită faptului că uşa era pe jos această opreaţiune ar fi durat prea mult, ca să aibă efectul dorit. Atunci o mâna s-a aşezat pe umărul lui şi a auzit vocea lui Kócián: – Asta da, Placcs! Cât de iscusit eşti! Placcs s-a întors. A crezut că nu aude bine, sau nu vede bine. Că aşa ceva este de necrezut ca el să fie lăudat, sau cei care-l înconjoară nu sânt cei pe care el le vede. Toţi au fost acolo. Kócián, Szeréna, Cerbi, Icuri, Mititelul. Şi Abra-cadabra care a început să explice:
– În timpul cercetărilor mele la calculator mi-am dat seama că A. S – apariţia stranie este un generator de dorinţe de calitatea a III-a...
– Deci de aici îi provine numele de A. S – apriţia stranie – a strigat Kócián.
– Bine zici dragul meu prieten. De fapt el a fost ceasul deşteptător al marelui magician doctor Bőlére, care bine înteles că a fost un ceas magic. Doctorul a avut o slăbiciune, i-a plăcut mult să doarmă.
– Cum adică slăbiciune?! – a întrebat puţin supărat Mititelul.
– Tot timpul a fost în război cu ceasul magic, căruia de fapt el i-a poruncit în fiecare seară să-l trezească la o anumită oră, dar dimineaţa l-a certat furios. Ceasul nu putea să facă altceva decât să îndeplinească dorinţa profesorului, până la urmă doctorul l-a blestemat: să îndeplinească dorinţa fiecăruia până când nu întâlneşte pe cineva care îi spune să dispară. Marile catastrofe din istoria omenirii s-ar putea să fie din cauza acestor dorinţe nechipzuite. Au dispărut împărăţii şi…
– Precum puteţi citi în alte paragrafe ale Cronicii din Cerbengócia – a pus capăt Kócián prezentării profesorului, şi s-a întors în mod festiv spre Placcs.
– Lasă-ne să-ţi mulţumim, Placcs, pentru ceea ce ai făcut.
Placcs a fost nedumerit o vreme.
– Nu-i aşa mare scofală – a mormăit în sfârşit.
– Spui că nu e mare scofală! Doar tu singur ai putut să ne scapi de stafie, înainte să se întîmple o catastrofă! Placcs, piticule crede-mă că eşti mare!
Placcs s-a uitat în jur, apoi s-a îndreptat.
– Vai de mine, cred că exageraţi. Să zicem că sânt... destul de mare.